06 Noiembrie 2017
Fata dinainte de J. P. Delaney este o capodoperă a genului – thriller psihologic. A fost tradusă în peste patruzeci de limbi și este în curs de ecranizare, sub egida lui Ron Howard (cine știe, poate îi va aduce alt Oscar). Pentru că Fata dinainte este o istorie pur și simplu fenomenală, pe care o recomand chiar și celor care nu sunt fani ai genului (eu personal am realizat în ce plasă sunt abia la o treime de carte).
Într-adevăr, s-ar părea la început că subiectul va fi măcar similar altor cărți despre ”moartea stranie a unor femei”, dar cartea este departe de a fi un clișeu. De fapt, nu mă așteptam să fiu absorbită de modul absolut fenomenal de exprimare a autorului. Ceea ce se împlântă în mintea cititorului pe tot parcursul lucrării este neîncrederea – neîncrederea în fiecare dintre personajele principale, dubiile pe care ți le trezesc toate comportamentele și multitudinea de posibile linii de subiect ce înfloresc odată cu lectura, ca o iederă pe sufletul și gândirea cititorului.
Subiectul are ca piesă principală o casă superbă (One Folgate Street), construită în Londra de personajul principal masculin – Edward și istoriile a două tinere care au locuit-o, în perioade diferite: Emma și Jane. Aceeași casă, aceeași pasiune pentru Edward, dar oare același final?
Deși autorul dezvăluie poveștile în paralel, Emma și Jane se dovedesc a fi mult mai diferite decât ar fi părut în start, în ciuda asemănării fizice între ele( dar și cu defuncta soție a arhitectului). Treptat, înțelegem că și Emma a decedat, în condiții la fel de misterioase, iar asta ne împinge instinctiv la grijă față de Jane, care pare a fi deja suficient de chinuită de viață. Jane are pierderea ei, fiica căreia nu i-a fost dat să se nască vie și care a marcat-o, în ciuda firii sale stabile, organizate și puternice.
La cursul de istoria artei, am făcut un modul despre palimpseste – foi de pergament medievale atât de scumpe, încât atunci când textul nu mai era util, foile erau șterse și refolosite, scrisul vechi rămânând abia vizibil sub cel nou. Mai târziu, artiștii renascentiști au folosit cuvântul pentimenti, remușcări, pentru a descrie greșeli sau modificări care erau acoperite cu vopsea nouă și care au fost descoperite abia după mulți ani sau chiar după câteva secole, pe măsură ce vopseaua se subția în timp, lăsând la vedere și srcinalul, și corecția.
Câteodată, mi se pare că așa e și casa asta – relația noastră în ea, cu ea, unul cu altul – ca un palimpsest sau un pentimento; că, oricât am încerca să vopsim peste Emma Matthews, ea se tot întoarce: o imagine vagă, un zâmbet enigmatic, care se strecoară într-un colț al ramei.
Bănuiesc că povestirea paralelă (atunci și acum) nu a fost doar o figură de dragul suspansului și intrigii, dar și pentru a sublinia anumite modele repetitive în comportamentul lui Edward. Portretul lui lasă mult spațiu pentru presupuneri, pe care cititorul le construiește în baza felului lui dominator, restrictiv și obsesiv de organizat de a fi, dar și datorită anumitor imbolduri din partea autorului – metafore subtile, modul cutremurător în care ni se arată frazele repetate unor femei diferite, în două relații diferite, elementele de psihologie și psihanaliză (de altfel, foarte bine elucidate și absolut corecte, din punct de vedere științific).
Ca terapeut, îmi petrec cea mai mare parte a timpului desfăcând tiparele comportamentale inconștiente. Când cineva mă întreabă: „De ce sunt toți bărbații așa ?”, răspunsul meu este „De ce sunt toți bărbații pe care îi alegi tu așa?” Freud vorbește despre compulsia la repetiție, adică un tipar în care cineva traduce în act la nesfârșit o psihodramă sexuală, cu oameni diferiți, cărora le atribuie aceleași roluri. La nivel inconștient sau poate chiar conștient, persoana respectivă speră să schimbe rezultatul, să îndrepte ce nu a mers înainte. Însă, inevitabil, relația este distrusă în exact același fel chiar de defectele și imperfecțiunile pe care le-a adus cu ea.
— Ce legătură are asta cu Emma și cu mine? întreb eu, deși deja am început să intuiesc.
— În orice relație, există două compulsii la repetiție: a lui și a ei. Interacțiunea dintre cele două poate fi benignă sau poate fi distructivă, îngrozitor de distructivă.
Într-adevăr, Fata dinainte impune și o bună doză de autoanaliză. Nu doar prin întrebările insinuante de la finalul fiecărui capitol, care, de altfel, ar face parte dintr-un chestionar de analiză a perfecționismului patologic (iarăși, un element care scoate în evidență nuanțele anormale din comportamentele personajelor). Nimeni nu este complet adecvat în carte. Edward pare să lupte cu două părți ale firii sale: cea pătimașă, dominatoare și ușor violentă și cea organizată, restrictivă, minimalistă – ambele duse până la extrem, până la obsesie. Emma pare frivolă și neorganizată la început, apoi se dovedește a avea o părere de sine extrem de scăzută, ceea ce îi face probleme: o aruncă în brațele unei tulburări alimentare, o face să adopte o poziție supusă în fața lui Edward pentru atenție și dorința superficială de a fi specială, dar și să mintă neîncetat. Jane apare puternică, inteligentă și stabilă, se adaptează ușor ”regulilor casei” și straniilor cerințe obsesiv-compulsive din partea lui Edward, dar se dovedește a fi rigidă în fața încercărilor lui de a o controla și foarte sensibilă în urma doliului personal, care o bântuie neîncetat. Relațiile dintre Edward și fiecare dintre cele două tinere par încercarea sa disperată de a-și construi o relație perfectă, ba chiar de a-și ciopli femeia perfectă, dar nu fac decât să aprofundeze certitudinea cititorului despre lipsa de normalitate a unui astfel de comportament.
Istoria nu lasă în umbră nici casa, care devine, cumva, personaj aparte. O capodoperă arhitecturală, un exemplu perfect de minimalism combinat cu progresul tehnologic, ea este totuși învăluită de aura misterioasă a morților care au avut loc în incinta ei. Felul de a scrie a autorului ne face uneori să credem în manifestări supranaturale, deși nu indică în mod direct asupra lor. De fapt, această senzație vine anume de la percepția clădirii, care practic prinde viață prin interacțiunea cu oamenii, totodată schimbând, la rândul ei, vieți. One Folgate Street nu doar disciplinează, dar și subliniază anumite trăsături ale locatarilor, facilitează hotărâri, influențează caractere. Aproape că m-a făcut să regret că nu am la îndemână câteva cărți despre arhitectură, chiar dacă nu doar felul în care a fost construită îi conturează farmecul.
Nu pot dezvălui toate emoțiile pe care mi le-a trezit cartea, fără a dezvălui secrete care i-ar strica farmecul. Tot ce pot să spun este că lectura se merită, subiectul este desfășurat, detaliat, cu multiple cotituri și surprize, dezvăluind odată cu evenimentele și personajele, iar finalul va lăsa pe oricine cu un ”ah!” entuziasmat, dar și cu unele semne de întrebare și presupuneri despre ”continuare”.
Cartea în sine este bulversantă, scoate din zona de confort într-un fel, în care doar câteva cărți au făcut-o în experiența mea, dar impune și o doză bună de autoanaliză – factor pe care îl ador, cum altfel să te mai regăsești în personaje, să le înțelegi pe deplin trăirile? Până și post-scriptumul autoarei completează cartea, dar să nu cumva să-l citiți din start! Aruncați-vă mai degrabă direct în lectură, fiți siguri că nu veți lăsa din mână cartea până la final.